Descriere

Ce suntem dispuși să acceptăm cu toții pentru a ne păstra locurile de muncă?<p> „Vrem să fim liberi, dar ne este frică de libertate.”<br> A alege și a decide sunt atât o obligație, cât și o libertate.<br> Stefano Massini</p><p> Zece femei din comitetul fabricii Picard & Roche o așteaptă pe a unsprezecea, purtătoarea lor de cuvânt, care negociază viitorul lor cu noii proprietari în ultimele patru ore. La întoarcerea ei, ele urmează să voteze în numele celor două sute de muncitoare și muncitori pe care îi reprezintă. Propunerea șefilor în costum și cravată este simplă: dacă muncitorii de la Picard & Roche sunt de acord să le scurteze pauza de prânz cu doar șapte minute, fabrica nu se va închide, iar toate locurile de muncă vor fi salvate.</p><p> Se desfășoară apoi un thriller social, care determină o dublă reflecție asupra valorii de piață a muncii și conștientizarea tot mai mare a mecanismelor de dominație a angajatorilor. Propunerea noilor proprietari, deși aparent onorabilă, le obligă pe aceste femei să facă o alegere crucială: să salveze fabrica, colegii lor și pe ele însele. Euforia inițială a veștii bune (fabrica nu se închide) dă naștere unei dezbateri în care fiecare femeie adoptă o poziție bazată pe personalitatea, vechimea în muncă, nevoile familiale sau personale și preocuparea pentru binele colectiv.</p><p> Ce suntem dispuși să acceptăm cu toții pentru a ne păstra locurile de muncă?</p><p> Blanche, purtătoarea de cuvânt a comitetului fabricii, este cea care pune întrebarea. Ceilalți, prin votul lor, trebuie să răspundă. Și publicul trebuie să-și formeze propria opinie. O singură cerere, aproape inofensivă, un „pas” către conducere, prin renunțarea la mai puțin de jumătate din pauza lor, doar șapte minute. Și doar o oră pentru ca cei două sute de angajați ai fabricii să aleagă. Un ultimatum.</p><p> Piesa captivantă a lui Stefano Massini ne cufundă în timp real, în etapele tensionate ale unei călătorii cruciale. O partitură corală despre drumul fiecărui personaj către un gând comun, deschide o reflecție asupra dificultății acțiunii colective, asupra a ceea ce înseamnă să alegi, să fii de acord, să te convingi unul pe altul, să crezi în cuvântul altuia.<br><br> Aceste femei sunt de vârste și medii diverse, aflate în diferite etape ale vieții lor; fiecare abordează situația în felul ei. Este o piesă despre limite, despre capacitatea noastră de compromis. Piesa oferă teatru politic, dar nu teatru militant. Pentru că un comitet de fabrică nu este un sindicat. Problema centrală aici nu este lupta în sine, ci călătoria alegerii dacă să te implici sau nu în ea.</p><p> Acest proces de gândire, care trece prin fiecare dintre cele unsprezece lucrătoare și angajate de la Picard & Roche în doar o oră, se concentrează pe tensiunea pe care o creează, tot ceea ce trebuie abandonat pentru a merge mai departe împreună: în primul rând, renunțarea la ceea ce este considerat de la sine înțeles și acceptarea de a depune un efort pentru a împiedica închiderea fabricii. Cât de mult sunt dispuse să facă compromisuri?<br><br> Structura dramatică a acestei drame cu ușile închise ne permite să urmărim un proces de gândire în mișcare pe o anumită perioadă de timp. Blanche, care a reprezentat acest mic grup în timpul lungilor negocieri cu noii proprietari de fabrici, își încurajează colegii să își facă timp să reflecteze asupra semnificației acestei pauze, aparent nesemnificative în comparație cu locurile de muncă salvate.</p><p> Este „un lux sau un drept?”, întreabă ea. Aceste șapte minute cristalizează o relație mai amplă cu timpul, conducându-ne să ne gândim la ce este și ce nu este esențial. De asemenea, ea afirmă că aceeași noțiune de timp funcționează întotdeauna în favoarea angajatorilor, care au mijloacele să aștepte și să crească presiunea. Este, de asemenea, un război al uzurii, care contează pe descurajarea lucrătoarelor și erodarea angajamentului lor.</p><p> Olivier Mellor</p>